20 decembrie reprezintă o zi încărcată de obiceiuri şi tradiţii la români. Reprezintă, cu precădere în mediul rural, ziua în care este sacrificat porcul din care se pregătesc apoi toate preparatele pentru masa de Crăciun.
În religia creştin-ortodoxă, în această zi mai este prăznuit şi Sfântul Mucenic Ignatie Teoforu, urmaş al apostolilor, patriarh al Bisericii Antiohiei şi ucenic al Sfântului Evanghelist Ioan. Acesta a suferit multe chinuri pentru că nu s-a lăsat întors de la credinţa în Hristos şi a fost aruncat leilor, care l-au devorat, oasele lui fiind duse în Antiohia şi venerate ca moaşte. Despre Ignatie Teoforu se spune că a fost ţinut în braţe chiar de Iisus Hristos, pe vremea când era copil.
Tradiţia spune că „de Ignat”, adică pe 20 decembrie, gospodarii taie porcii în bătătură. În credinţa vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinităţii întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la Solstiţiul de iarnă (ziua de 21 decembrie). Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci. După aceea, ziua începea să crească şi Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii şi a vieţii, conform volumului ″Cartea de Crăciun″, menționat de agerpres.ro. Pe vremuri, în desfăşurarea sacrificării porcului se respectau anumite condiţii de timp şi spaţiu. Sacrificarea nu putea fi începută înainte de ivirea zorilor şi nici nu putea depăşi apusul soarelui. Trebuia să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina putea ţine la distanţă, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice care ar putea anula virtuţile sacrificiului.
Pe de altă parte, locul ales pentru sacrificarea porcului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat şi stropit cu apă sfinţită, pentru a îndepărta duhurile necurate.
Ritualul sacrificării porcului în preajma sărbătorilor Crăciunului aminteşte de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Într-un moment cum este pragul dintre anul vechi şi anul nou, prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se stinge, o nouă viaţă se naşte, aceea a noului an.
În prezent, momentul sacrificării porcului a devenit un prilej de reunire a familiei. De obicei, mai ales la sat, la acest eveniment participă toţi membrii familiei şi el este pregătit în cele mai mici amănunte.
Fiecare bucată din porc este folosită – începând de la urechi şi coadă (folosite la piftie), de la carnea macră şi slănina pusă la afumat, până la intestinele bine curăţate, spălate şi opărite, folosite pentru a fi umplute cu carne tocată, usturoi şi condimente – care se transformă în cârnaţi – ori cu organe (ficat, splină, rinichi) – care se transformă în tobă, lebăr sau caltaboşi. Toate aceste preparate urmează să fie puse pe masă în ziua Naşterii Domnului.
Cuvântul Ignat provine din latinescul Ignis, care înseamnă foc, iar în vremuri îndepărtate, această zi era una dintre cele mai importante sărbători solare. Din bătrâni se spune că, dacă sacrificarea porcului nu se împlineşte în ziua Ignatului, animalului nu-i merge bine şi începe să slăbească.
În fapt, există, în tradiţia românească, unele obiceiuri legate de Ignat. Astfel, în ajunul Ignatului se fierbe grâu, capul familiei îl tămâiază şi îl binecuvântează. Din acest grâu fiert mănâncă toţi membrii familiei, iar ce rămâne se dă dimineaţa la păsări.
Tradiţia mai spune că în ziua de Ignat nu este permisă nicio altă activitate – spălatul rufelor, spartul lemnelor, cusutul/tricotatul, măturatul casei ori al curţii. O altă tradiţie este legată de faptul că după Ignat, se pregăteşte făina din care femeile urmează să prepare un fel de turte, numite ″cârpele Domnului Hristos″ -– întinse în foi foarte fine, subţiri, uscate şi apoi unse cu miere şi presărate cu nucă pisată ori măcinată – care se mănâncă în ajunul Crăciunului.
