Vineri, 20 septembrie, se împlinesc 565 de ani de la prima menţiune documentară a Bucureştiului, într-un hrisov prin care domnitorul Vlad Ţepeş scuteşte de dări şi întăreşte dreptul de proprietate al unor locuitori, micii feudali.
Municipiul Bucureşti are o suprafaţă de 228 km pătraţi, din care suprafaţa construită este de 70%. Oraşul este aşezat în sudul României, la o distanţă de 64 km nord de fluviul Dunărea, la 100 km sud de Carpaţii Orientali, şi 250 km vest de Marea Neagră, potrivit Rador.
Cele mai apropiate capitale europene: 425 km – Sofia, 460 de km – Chişinău, 735 km – Belgrad şi 750 de km – Budapesta, 920 km – Kiev.
Bucureştiul este situat în Câmpia Română, având o altitudine maximă de 96,3 m şi este străbătut de două râuri, Dâmboviţa şi Colentina.
Deşi este aşezat într-o zonă de climă temperată, Bucureştiul este afectat de masele de aer continental, provenite din zonele învecinate. Curenţii de aer estici dau variaţii excesive de temperatură, de până la 70°C, între verile călduroase şi iernile geroase.
Estul şi sudul oraşului au toamne lungi şi călduroase, ierni blânde şi primăveri timpurii.
La origini, pe acest loc a existat o populaţie, încă din epoca paleolitică, fapt demonstrat de găsirea unor aşchii tăioase din cremene, a unui „nucleu“ de silex, descoperit pe malul Lacului Fundeni, şi unor cariere de nisip în Pantelimon.
În actualul cartier Tei au fost realizate săpături care atestă urmele unor aşezări, datate 1800-800 î.H., despre care se presupune că ar fi din epoca bronzului. Cultura Dudeşti a fost prezentă pe malul Lacurilor Cernica şi Fundeni, cultura Boian s-a găsit la Glina, Dudeşti, Căţelu, Bucureştii Noi, Giuleşti, Dealul Spirii, Pantelimon. Tot din perioada Boian s-a descoperit, la Cernica, una dintre cele mai mari necropole din Europa. Din perioada culturii Gumelniţa s-au găsit aşezări la Glina, Jilava, Măgurele, iar la Chitila s-a descoperit o brăţără de aramă, cu capete în formă de şarpe.
La Bălăceanca s-au descoperit două aşezări cu zece bordeie şi şase locuinţe de suprafaţă iar sub Mănăstirea Mihai Vodă s-au descoperit cuptoare de ars oale, ceşti dacice, cosoare, râşniţe rotative, o monedă din timpul împăratului roman Galienus.
În cartierele Radu Vodă, Dămăroaia, Herăstrău, au fost descoperite urmele mai multor aşezări geto-dacice şi o presupusă reşedinţă a lui Burebista.
Pentru secolele X-XIV s-au identificat urme de aşezări pe malurile tuturor apelor din zonă, bordeie cu cuptoare de gătit şi încălzit, ceramică fină, monezi, urme ale culturii Dridu la Pipera, în Bucureştii Noi, în Piaţa de Flori.
Tradiţia arată că întemeierea Bucureştiului s-a întâmplat pe vremea ciobanului Bucur (care în opinia altor cercetători ar fi fost fie pescar, fie boier), conform unei consemnări scrise din anul 1761, a călugărului franciscan Blasius Kleiner. De această tradiţie este legată şi o legendă care spune că Dâmboviţa, fiica unui pădurar sărac, ştia toate secretele, toate potecile şi cărările pădurii în care locuia alături de tatăl ei, iar într-o zi, prinţul Munţilor se rătăceşte prin pădure. O întâlneşte pe Dâmboviţa, care îl ajută, dar prinţul este atras iremediabil de frumuseţea ei şi o cere de nevastă. Însă Dâmboviţa îi promisese mâna lui Bucur, ciobanul din vecinătatea pădurii. Atunci, în semn de mulţumire pentru ajutorul primit, prinţul i-a oferit fetei un cuţitaş şi o sfârlează de lemn care îndeplinea orice dorinţă. Venind la Bucur, Dâmboviţa, a înfipt cuţitul într-o stâncă, de unde a tâşnit un izvor de apă, pe care l-a botezat Dâmboviţa, iar împreună cu iubitul său, au format un sătuc la marginea pădurii, pe malul izvorului, după numele ciobanului Bucur, bineînţeles.
O mărturie despre existenţa lui Bucur păstrată până în zilele noastre o reprezintă vechea bisericuţă de lângă Mănăstirea Radu Vodă, denumită chiar „biserica lui Bucur“, fostul paraclis al călugărilor mănăstirii.
O altă tradiţie îl consideră pe Negru Vodă ca întemeietor al Bucureştiului, prima scriere în acest sens fiind realizată de raguzanul Luccari, după o călătorie prin Ţara Românească pe perioada domniei lui Mihai Viteazul, iar o alta, datând din anul 1410, aparţinând domnitorului Mircea cel Bătrân, menţionează Bucureştiul ca fiind „Cetatea noastră“.
În fine, marele istoric Nicoale Iorga descrie în „Istoria Bucureştilor”, poziţia geografică a Bucureştiului: „Odinioară, un sat de păstori şi plugari, al moşului Bucur, de unde vin moşia lui şi coborâtorii lui, Bucureştii, localitatea însăşi nefiind decât moşia Bucureştilor, a oamenilor coborâţi din acest moş care este Bucur. Aici Dâmboviţa este largă şi pe vremuri ea făcea pe amândouă malurile sale ochiuri de ape, care puteau să oprească înaintarea repede a unui năvălitor. Nu este o singură înălţime, ci pe malul de sud mai multe dealuri se înşiră, de la al Radului Vodă până la al Spirii, al Mitropoliei şi la părţile ridate de către Cotroceni… De jur împrejur se întindea codrul, care păstra numele Vlăsiei de odinioară şi din care şi până astăzi au rămas pâlcuri, care neapărat au trebuit să fie curăţate. Aceasta fără a mai pomeni de lacurile semănate în dreapta şi în stânga, care formau prin ele însele o cingătoare defensivă pentru oraşul ce rămânea să se întemeieze şi pentru cetăţuile menite să-l apere“.
Documentul lui Vlad Ţepeş din 20 septembrie 1459 a fost descoperit în jurul anului 1900, foarte deteriorat şi se păstrează la Muzeul Municipiului Bucureşti – Palatul Suţu.
Vlad Ţepeş a locuit timp de patru ani, pe perioada domniei, în cetatea Bucureşti, 18 din cele 25 de documente date de domnitor au fost emise de aici, iar la 14 octombrie 1465, Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş, emite un hrisov prin care decide ca Bucureştiul să fie una din reşedinţele domneşti ale Ţării Româneşti, cei doi fiind de fapt promotorii ridicării oraşului la rang de capitală.
