În București, oamenii încep să trăiască altfel. Respiră mai rar, mersul e aproape fugă. Măștile de protecție nu mai sunt ținute pentru a scăpa de Covid. Sunt pentru muște. Unele nou apărute în capitala României: verzi, care pișcă. Și care put atunci când le strivești. În sectorul 1 al Bucureștiului – în teritoriul primarului Clotild Armand – zoaiele, clisa și duhoarea mormanelor de gunoaie au schimbat lumea.
Centrul Capitalei României, mijloc de iulie. Pe Popa Nan, la intrare dinspre Schitu Măgureanu, un șoarec ronțăie liniștit un rest de oase și carne putrezită. E gri, bate spre negru, urât mama focului. În balamucul de resturi strânse lângă un copac, animalul se destinde, uscându-și blana murdară de resturi în razele de dimineață. Pare că și-a stabilit de mult locul de autoservire, trecătorii care aproape fug pe lângă el nu-l mai deranjează. Fuge brusc sub un gard unde se mai vede o coadă. Apoi dispare.
Lângă copac, alături de bordura străzii rămâne gunoiul. Și muștele. Bâzâie gros și agresiv, intră în picaj și aterizează pe putregai. Miroase gros și rău. Cât să întoarcă plinul stomacului oricăruia. Putoarea se combină hâd cu iz de baltă stătută. Adie un vânticel dinspre lacul Cișmigiu, un orăcăit de broască dublează eșapamente negre. Un om al străzii caută printre resturi. Cu ochii, mâna nu are curaj să o pună în mizerie. Cei ce trec pe Popa Nan, o fac în fugă: să scape de miros și muște. Unul oprește mașina alături: greșeală gravă. Nu că a încălcat indicatorul cu „Staționarea Interzisă”, ci că a lăsat geamurile deschise. Se vede în mașină cum folosește palma ca pe plici. Mai jos, spre Schitu Măgureanu, în fața vechii biserici, lângă piațeta Papei, tronează o duzină de saci: resturi de renovare. Deasupra sunt resturi de sarmale. După ce au fiert câteva zile în canicula Bucureștiului, emană o putoare greu de suportat la pași distanță.
Preoții de la Biserica Schitu Măgureanu nu zic nimic, și-au pierdut, parcă, speranța. Zici că sunt în prag de Apocalipsă: „Ce o vrea Dumnezeu!”. Doar un patron de bistro are curajul să vorbească: „Eu îmi plătesc taxa, cei de la firma de salubrizare vin să ridice gunoiul. Ei nu sunt de vină, am înțeles că până să vină noul primar era bine. Acum….”.
Pe Berzei, o mâță iese ghiftuită dinspre gunoaie. Se aude chițăit groaznic din spate, dintre peturile de bere stoarse și aruncate. Gândaci mari cât un deget, negri, se ascund în plasticul rupt al pungilor de gunoaie. E, aproape, stâlpul și mormanul de resturi. „Cum să nu ne crească șobolani și gândaci aici? Da să vedeți ce muște! Pai dacă primărița nu face nimic, știe doar să dea din gură”, țipă de pe un balcon de casă boierească o pirandă ieșită la atârnat de rufe.
„Pe Grivița, în jos e jale! Sunt la tot locul”. Cei doi gunoieri de la Romprest aruncă saci la foc automat în autospeciala verde, aproape plină și vorbesc de numărul de trotuare blocate de mormanele de gunoi. Unul râcâie mizeria cu mâna goală, altul pune laba groasă și murdară pe un set de cârpe, odată pijamale. Mici punctulețe negre și vioaie sar de pe țoalele vechi. Pe strada Costache Marinescu, din vecinătatea Basarabiului, gunoierii curăță până dau de asfalt. O femeie atrage atenția: e singura de poartă mască. Explicația nu e că se ferește de pandemie, nu vrea să mai tragă în piept zoaie în loc de aer. Petecul albastru o protejează și de muște. Aici au apărut unele verzi, mari, ca tăunii de roiesc pe câmp în jurul vacilor. “Clotilde ar trebui să le vadă. Și să le simtă. Că ciup al dracu’, râde un moș fericit că i-a dispărut „dealul” din fața porții.
Într-o intersecție, spre Chitila, nivelul cotelor gunoaielor e în creștere. Câteodată bat către indicatorarele rutiere ridicate la vreo doi metri înălțime. Pe unul flutură un sac care a conținut mâncare pentru pisici. Cotarlele zac în soare, nu le pasă nici de o haimana pribeagă. C\inele e alungat de mirosul de stătut al murdăriei. „Dom’ne, nici oamenii nu le au cu educația. Daca ai știi matale în ce ne băgăm noi mâinile. Și, dacă îți iau acum gunoiul, matale de ce ieși, imediat, pe poartă să umplii pubela? Nu știu cu războiul, dar noi n-am primut bani. E drept, nu a fost ziua de leafă”, zice unul din gunoieri. Știe, doar, că înainte era mai bine pentru oamenii din unu.
Mirosul, muștele, gândacii și șobolanii sunt parte din sector până spre centru. În zona „gulerelor albe” din cartierele cu ștaif rar vezi „fauna” apărută la „muncitori” și la „sărăcime”. Aici peisajul e schimbat doar în privința pubelelor cu reclama Primăriei Sectorului 1: sunt pline-ochi, cu spuză scursă până pe asfaltul trotuarelor.
Sectorul condus de Clotilde Armand a ajuns în această jalnică situație după ce autoritatea locală a noului primar a contestat valabilitatea contractului semnat în 2008 cu actuala firmă de salubritate.
Edilul Clotilde Armand susţine că tarifele sunt prea mari, iar înţelegerea ilegală. De partea cealaltă, reprezentanţii companiei spun că au de recuperat 120 de milioane de lei de la autoritatea locală. Şi au redus numărul maşinilor de strâns gunoiul. După săptămâni bune de război între edilul Armand și firma de salubrizare, Agenţia Naţionale pentru Protecția Mediului a decis să măsoare calitatea aerului în zonele în care există mari cantități de gunoaie. S-a descoperit, astfel, o concentrație peste limita admisă în ceea ce privește hidrogenul sulfurat. Acest lucru însemnă că bucureștenii respiră un aer mult mai toxic din cauza deșeurilor.
