Cândva, în 1830. Mocirla din vecinătatea fostului conac al fanariotului cu rang Dumitru Siulgi-bașa, mare cișmegiu (adică cel ce se ocupa de apa potabilă a urbei), e secată. Generalul Pavel Kiseleff – șef al administrației rusești a Țărilor Române – nu mai voia focar de infecție. Boli cu duiumul apăreau din lacul Cișmegiului mai tot timpul, breasla pantofarilor putrezise jumătate de iaz cu resturile de pielărie aruncate. După vreo 20 de ani, se inaugurează Cișmegiul: urâtul și putoarea fuseseră transformate în grădină “stil englezesc”, cu lac, lebede și copaci rari. Parcul devenise loc pentru romantismul Bucureștiului.
Acum, în 2021. Mocirla pământului amestecat cu chiștoace se contopește cu verdele-maro al bălții de îi spune lac. Excrementele păsărilor fac o clisă pe aleile călcate de cei care taie pasul în grabă, să scape de mirosul de hoit al locului. Nu mai e romantismul din trecut, sunt doar boscheții presărați cu hârtii cu pete maro.
Pe o latură e Sectorul 1, al lui Clotilde Armand. Aici, lumea s-a obișnuit, cumva, cu noile forme de relief: dealuri de gunoaie și munți de mizerie. La fel, și cu fauna – țânțari, tăuni, șobolani și gândaci care și-au tras adăpost și masă din resturile ce se clocesc la soare. Ca să dea, parcă, în ton cu sectorul, partea de Cișmigiu dinspre Schitu Măgureanu e vraiște. Coșurile de gunoi bufnesc de resturi: cutii, pet-uri, resturi. Spre deosebire de pubelele de pe stradă, cele din parc sunt îndoite, rupte, scâlciate. În jurul lor, covoare ale altor resturi.
Odinioară erau panouri ce explicau ce tip de copaci sunt, ce poți vedea în bătrâna grădină. Sunt și acum: dezmembrate, găurite, lăsate în uitare. Unele nu se mai văd – ori au fost puse la pământ, ori au ajuns pe mâna ălora cu „Fiare cumpăr, fiare luăm!” O astfel de „corporatistă” dă târcoale și acum locului. Nu e pază, nu are de ce să-și facă probleme. Picior de local ori de paznic nu a mai văzut Cișmigiul de mult.
Interesant! Zona de conifere s-a transformat în ultima perioadă. Arată ca un fel de junglă urbană. Cu boscheți și pânze de păianjen. Știi că ești într-un parc după o ruptură de gard. Odinioară era aici ca lumea să nu călărească plantele. Acum, că plantele sunt un fel de amalgam verde sălbatic, iar pământul seamănă a arătură, gardul era, oricum, inutil. Probabil, din bucățile din el au ajuns la centrele de fier vechi.
Reprezentanții administrației lui Nicușor Dan sunt în parc. Sunt șapte inși cu totul pe cele câteva zeci de hectare. Una dă la mătură cu frecvența de două, maxim trei mișcări pe minut. Doua trag de o motocositoare care aruncă cu pietre în trecători. Dar cel mai greu este pentru restul de patru muncitori cu halate verzi. Sunt cu furtunele în mijloc de grădină, acolo unde stratul găinațului depășește unghia.
Pe centru de Cișmigiu, stolul de ciori aciuat aici și escadrilele de porumbei de și-au făcut vad ca sa ciuguleasca resturi au devenit dușmanii edilului.
„Păi nu îi e rușine? Că l-am votat. Și a lăsat parcul în paragină. Uite ce pute!”, se revoltă două doamne, pensionare ale locului.
Mirosul din Cișmigiul lui Nicușor Dan este ceva ce nu s-a mai întâlnit până acum în București, într-adevăr. E ceva, o combinație de iz cadavru cu duhoare de excremente și cu putoare blană de animal sălbatic nespălat. Zona poate concura, ușor, cu locurile sinistrate în urma accidentelor chimice. Miroase ca înainte, în Văcărești, când funcționa abatorul, sau ca mai de curând – când ardea Protanul, la Glina, resturile de animale. Aerul este stricat de miile de excremente lansate de păsări și uitate de Primăria Generală pe asfaltul încins al aleilor. Fiindcă edilul nu s-a îngrijit în a face curățenie aici, găinațul a fermentat și a împuțit locul.
Într-o încercare absurdă, muncitorii lui Nicușor Dan aruncă apă peste mizeria de pe jos. Ce iese? Un fel de patinoar, gheața fiind înlocuită de clisa apărută. Alb, galben și cenușiu este pe alunecușul din preajma locurilor de joacă. Ferească Sfântul să aluneci, te-ai asigurat de pete care nu mai dispar de pe haine.
Dar Cișmigiul este obișnuit cu petele: pete de băutură vărsată, pete de resturi pe „luciul” verde al bălții, pete de igienică prin boscheții „japonezei”. Aici e cumplit. Ar fi trebuit să fie trandafiri, nu sunt decât rahați și păienjeni. Mai e și un loc de joacă în apropiere. Seamănă cu balastiera de pe Argeș, din margine de Capitală. Urme proaspete de camion și un minideșert de nisip între resturi de bănci sau scaune pătate, iar, de găinaț.
În, aproape, mijlocul nisipului e ceva: un fel de legăn uita de timp. Peste tot locul, stăpână e o cioară grasă, cu tupeu. Croncăne urât, cu draci dacă o gonești.
„E învățată la șoboloani”, râde unul care venea, înainte, să citească ziarul la umbră. Ar veni și acum, nu are unde să se mai așeze: scaunele au pecetea păsărilor. Pe iarbă nu mai are cum să stea, verdele din marginea lacului a dispărut. E o potecă de poți să faci și off-road-ul pe acolo. Oricum, marginea de apă nu mai renta: și asta pute de-ți mută nasul. Acolo nu mai e nimeni care să zăbovească. Doar un boschetar și-a tras două bănci și și-a făcut culcuș cu vedere la lac. Nu-l deranjează nimeni.
Pe băncile de sunt cât de cât omenești e greu să mai stai. Roiesc muște și alte zburătoare care ciupesc rău. În parcul din inima Bucureștiului, peisajul e dezolant, urât și miroase. Înainte exista un ONG care, zilnic, făcea petiții și scandal. Numită Grup de Inițiativă Civică Cișmigiu, organizația a dispărut din peisaj odată cu rezultatul alegerilor electorale. Au rămas pe poziții doar bătrânii care caută un loc de liniște și cei care vor să străbată parcul dar se lovesc de miros. Unul care îți rămâne mult timp în nări și-ți mută ficatul.
