Aproape jumătate dintre părinții americani își ajută copiii adulți să acopere costurile de trai – unii dintre ei spunând că dependența copiilor lor creează presiune asupra propriilor lor finanțe, potrivit The Guardian.
Roberto, în vârstă de 60 de ani, din Santa Cruz, California, îi dă fiului său adult 2.000 de dolari în fiecare lună începând din vara anului trecut, pentru a-l ajuta să își acopere costurile de trai.
„Fiul meu are 29 de ani”, spune el, „are o diplomă universitară în matematică și a terminat o tabără de pregătire intensivă de trei luni în analiza datelor acum 10 luni, care a costat 15.000 de dolari. A căutat un loc de muncă corespunzător pregătirii și abilităților sale, dar nu a găsit nimic până acum. El și soția sa închiriază un mic studio, iar plățile mele acoperă practic chiria. Îl susțin în acest fel în ultimele șapte sau opt luni.”
Potrivit unui nou studiu, aproape jumătate dintre părinții americani oferă un anumit tip de sprijin financiar copiilor lor adulți, care se confruntă cu costuri mai mari decât ei pentru hrană și trai, potrivit unui nou studiu.
Mai mulți părinți au spus că copiii lor depind de ei din punct de vedere financiar din cauza șomajului, a problemelor de sănătate sau de dependență sau din cauza faptului că relația lor cu un partener romantic s-a întrerupt.
În timp ce unii părinți au declarat că își sprijină copiii doar temporar, până când situația lor se îmbunătățește, sau cu plăți unice pentru mașini, asistență medicală sau locuințe, alții au declarat că este vorba de un aranjament cvasi-permanent, deoarece copiii lor nu reușesc să își acopere costurile de trai.
Un tată în vârstă de 64 de ani și proprietar de mică afacere din nord-vestul țării, care a dorit să-și păstreze anonimatul, a declarat că el și soția sa se străduiesc să își întrețină mai mulți dintre copii la vârsta adultă.
„Una dintre fiicele noastre are datorii semnificative la cardul de credit pe care noi o ajutăm să le plătească”, a spus el.
„În 2023, ea avea o datorie de 24.000 de dolari. Acum are 29 de ani, este căsătorită și are un copil, lucrează la grădiniță pentru 18 dolari pe oră. Soțul ei susține nevoile de zi cu zi ale familiei, în timp ce lucrează la negru la un al doilea loc de muncă.
Noi le asigurăm o creșă gratuită pentru fiul lor și le hrănim familia o dată sau de două ori pe săptămână. În ultimele șase luni, am plătit în medie aproximativ 700 de dolari pe lună pentru a elimina datoria, iar în prezent încercăm să cumpărăm o casă în care să locuiască, cu o chirie mică pentru noi”, a mai declarat tatăl respectiv.
„Nu înțeleg obiceiurile de cheltuire și de economisire ale tinerei generații”, a spus un alt părinte pentru sursa menționată. „Fiica mea și partenerul ei au locuri de muncă bine plătite, dar nu par să aibă niciodată bani în plus. Mereu ies la o cafea, ies la cină în oraș, se răsfață cu asta și cu aia. Fiica mea vrea să fie independentă, dar sunt îngrijorată că vor ajunge la bătrânețe fără economii.
Natalie, o scriitoare independentă de 35 de ani și mamă a doi copii mici din Portland, Oregon, a fost una dintre cele câteva persoane care au declarat că au primit sprijin financiar de la părinții lor în vârstă.
Ea spune că se bazează pe plăți regulate de la mama ei de aproximativ 1.000 de dolari pe lună de puțin peste un an. „În ciuda eforturilor mele, sunt nevoită să apelez la mama mea pensionară pentru ajutor”, spune ea.
Mama ei, spune Natalie, acum complet pensionată la vârsta de 62 de ani, după zeci de ani ca asistentă medicală la Urgențe, se gândește în prezent să își găsească din nou un loc de muncă pentru a-i întreține pe trei dintre cei cinci copii adulți ai săi, toți în vârstă de 30 și 40 de ani. „Discutăm cel puțin o dată pe lună dacă ar trebui să ne mutăm în Portugalia, sau în Franța, unde locuiește sora mea, oriunde într-adevăr cu medicină socializată și îngrijire gratuită a copiilor, acest tip de necesități de bază.
„Mă uit la copiii mei și mă simt iresponsabilă că i-am avut, iar eu mă uit la mama și mă doare poziția în care o pun. Îmi conduc fiul la grădiniță, trec pe lângă corturile de persoane de treizeci și ceva de ani fără adăpost care au început să acapareze orașul și mă gândesc: „Într-o zi, voi fi eu?””.
