La început a fost o idee, ca de fiecare dată. Despre și pentru metropolă. Despre Capitală și localitățile din jurul ei, cele care o înconjoară ca un brâu, toate cu destine împletite într-unul singur: zona metropolitană. Despre țară și despre români, cu tot ce avem bun și frumos, lucruri pe care nimeni nu le mai vede de mult timp încoace. Despre locuri minunate și oameni extraordinari, pe care istoria românilor nu-i mai menționează nici în treacăt. Despre viața de zi cu zi și despre ce îi interesează pe cei mulți. Despre cum lupta dintre noi s-ar putea transforma în lupta pentru noi, pentru copiii noștri, pentru acum și pentru viitor.

Despre cum am putea să continuăm „Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai, cu “Binele învinge”. Chiar dacă totul vi se pare un basm de adormit copiii.

Spitalul care nu vindecă

Pe stâlpul lipit de gardul din Pipera se vede un fir de zdreanță. Când adie un pic vântul, o fâșie galbenă se împletește cu ceva rupturi de pânză albastră. Roșul nu mai e. Mâncat de vreme, palid, sugrumat cu o sârmă ruginită, drapelul României se mistuie la fel ca și unitatea pe care o veghea: Spitalul Modular anti-COVID.

Ridicat de Primăria Capitalei – de „vechea administrație”, cea amintită la fiecare discurs de edilul Nicușor Dan – „modularul”  a fost printre primele cu rol de suport pentru pacienții COVID. Unitatea fusese construită în timp record pentru a ajuta spitalele din Capitală: secțiile lor speciale, deja, nu mai făceau față numărului mare de bolnavi. Unitatea modulară din Pipera arăta cam așa: fiecare pacient avea la dispoziție camera sa, dotată cu tot – pat, grup sanitar, aer condiționat. Medicii aveau condiții care le băteau pe cele ale unităților Ministerului Sănătății. Exista vestiar, oficii, săli de odihnă. Spitalul modular fusese racordat la apă, toate utilitățile fuseseră trase. Medicii chiar rămăseseră cruciți văzând „bijuteria”.

Lipseau doar pacienții. În locul lor a venit armata de activiști, înregimentați în tabăra lui Nicușor Dan. Începuse campania electorală, „modularul” trebuia anihilat. După activiști au apărut „gulerele albe” de la Guvern care au blocat proiectul. Acum, drapelul și Spitalul Modular din Pipera au rămas în voia timpului și în administrarea lui Nicușor Dan.

Pare o mică bucată de Cernobîl. Pe după steagul sfâșiat se văd încăperile – module din care rugina a început să ronțăie. Pe la fundații au crescut, deja, boscheți. „Măcar să le fi dat unor nevoiași să stea aici. Decât pe stradă, în mizerie și Covid, stătea lumea aici și avea de toate”, spune unul. Tocmai ce a ieșit din postul paznicului. Își ia seama că a vorbit peste „regulament”, dispare repede, cu mormăituri în barbă, înspre linia de tren de merge la Constanța. Poarta e deschisă pe sfert, sub zdențele tricolore. Paznicul zice că nu știe nimic, că nu e treaba lui, că să ne adresăm Primăriei Capitalei. Apoi zăvorăște intrarea.

Exact în acest loc, acum ceva vreme, un activist de se lansează în filmări virtuale dădea în direct cum înjura vechea administrație și cerea desființarea unității modulare. Același activist este văzut acum,  adesea, la tratații, la o societate unde toate limuzinele deținute sunt înmatriculate în Ungaria.

Spitalul-suport al Primăriei își decojește albastrul-cer sub căldura grea. Pe aleea ce iese în „principală” trece un Citaro. E un autobuz vechi, folosit acum de noua administrație pe post de bun. Se vede nădușala șoferului, vehicului STB nu are aer condiționat. Și capota e ridicată, să nu se caleze motorul. Pe trotuar, în jurul „modularului” ferit de priviri de o pânză trasă pe gard, e ca un fel de viroagă. Brusturet și bălării unde gândacii mișună vioi. Or fi și căpușe, locul e în adormire. Prin găurile apărute în „gardul de protecție” se vede modulul special care ar fi trebuit să fie folosit de medici. Termopanul e murdar-greu, intrarea a prins rădăcini. E legată de pavaj cu tulpină de boschet.

De sus, imaginea e mai tristă. Numeri, aliniate, zeci de „camere”, vezi stația electrică și conductele bine trase printre unități. Toate, lăsate de izbeliște. Mai departe, după spitalul părăginit de Nicușor Dan, erau începute niște lucrări. Sunt delușoare de pietriș. Acolo ar fi trebuit să se ridice un spital nou. Al metropolei. Ca și în cazul unității anti Covid, noua administrație  „a pus lacătul”, dând libertate unui mic șoarece ce își urmărește umbra prin soare. Pe gard încă se mai vede un panou: „Publicul este invitat să transmită observații și propuneri. Plan: construire Spital Metropolitan cu funcțiuni complementare, Centru de excelență, Campus universitar”. Era în noiembrie 2019.

Un pasaj rămas istorie

În aglomerația și toropeala Capitalei mai zace o lucrare lăsată în uitare. Ceva obișnuit pentru București, doar că asta blochează cam vreo trei cartiere. Au apărut și bancuri: cică mai repede se reapucă  Doamna Ghica de scris decât se termină pasajul. Elena Ghica nu mai are cum să-și reia operele, a murit în 1888. Dar nici pasajul nu prea arată că s-ar termina în curând. Deși, a avut mari șanse. Edilul Nicușor Dan a folosit-o pe „Doamna Ghica” în campania electorală și a abandonat-o. Apoi, s-a trezit cu nordul Capitalei aproape blocat, planul era bun. Acum, pasajul e o scenă a absurdului. Ca să dai de lucrări, venind de la Obor, trebuie întâi să treci înghesuiala și ambuteiajul. La baza pilonilor trei inși țin de sape. Și privesc, zici că nostalgic, la unul cu excavatorul. Ăsta se uită îndărăt spre ei. Timpul trece, în fața lor nu se schimbă mai nimic. Pasarela a rămas căscată în aer, parcă frântă de mijloc. Mai sus nu ai cum să urci, mai jos nu ai ce face. Că-s unii de la RADET! Sunt singurii care trebăluiesc pe lângă un furtun.

Portocaliul instituției este mult urât de oameni. Iarna a trecut cu ger în apartamentele de aici. Nici acum nu s-a dus prăpădul. Apa rece e scumpă la vedere. Iar apa caldă nu-i deloc. Pe pagina Termoenergetica nu scrie de vreo avarie. „Ăsta ne-a fraierit ca pe proști. Dracu’ l-o mai vota. Să rămâie în chiloții ăia, la mare!”, consideră un moș cu papornița la subraț. „na că m-a făcut să vorbesc urât”, își ia seama moșul dând cu ochii în biserica din colț de pasaj. Pe betonul turnat odinioară, unul și-a pus semn de capitulare: „Vând apartament 2 camere. MOBILAT COMPLET”. Vânzătorul este cinstit, spune și care e zona – „Doamna Ghica”!

„Cuptoarele patent Rusia”

Acum ceva vreme, în București, au apărut niște autobuze verzi. Si unele turcoaz. În total vreo 500. Pe ele scria că fac parte din programul Municipalității pentru modernizarea transportului în comun. Pe lângă vehiculele astea, urmau și loturi de tramvaie noi. Într-un an, noua administrație a reușit să schimbe ceva: a șters mesajele de pe autobuze. Tramvaiele nu au mai venit, iar mașinile noi au devenit ținte. Oamenii se înghesuie să prindă ce e verde: sunt singurele cu aer condiționat, cu comfort.

Pe șinele care se îndoaie sau pocnesc în arșiță zdrongăne și scârțăie urât flota de tramvaie nemodernizată. Sunt ca niște cuptoare în care pasagerii se coc mărunt, în funcție de numărul de stații. „Patentul” rusesc și „copia” cehoslovacă – vagoane de prin 60 – mărunțite de rugină și mizerie cară în zăduf fețe palide, scurse de căldură. Pandemia a venit cu o regulă dură: în STB se merge cu masca trasă pe față. Din cauza cuptorului, picături de nădușeală se adună încet în măști. Unii renunță, preferă amenda. Nu are cine să-i controleze, însă, arșița i-a făcut dispăruți și pe controlori și pe localii Primăriei Capitalei.

În punctele cheie ale orașului,  acolo unde, înainte, erau centrele anticaniculă – unde oamenii erau salvați de asistenți medicali – nu mai e nimic. În lumea virtuală, Primăria Capitalei se laudă, acum, cu comunicate. Cică agenți locali și asistenți dau lumii apă. În realitate, oamenii au fost lăsați să se prăbușească în căldură.

Tramvaiele încă se mai bălăngăne, înăuntru văpaia mușcă din călător. Un vatman oprit în stație aproape leșină. De râs, când aude întrebarea: „Aveți aer condiționat?”. Omul zice că lucrează de 16 ani la STB: „E din ce în ce mai rău. Eu mă salvez, că țin ușa deschisă. Nu știu cum suportă săracii (călătorii n.r) să stea acolo”, zice angajatul societății de transport. Pe urmă își varsă fierea: „Ne-au fost promise tramvaie noi. Și? Nimic! Abia la anul!”. Un călător îi ține isonul: „Păi așa, face ăsta, primarul. Nu știe decât să distrugă”. Vatmanul se sperie – îi e frică să nu-l audă vreunul de la sindicat. În campanie, sindicatul „a tras” cu actualul edil. Așa că trage de manetă și pornește vehiculul: se mai aude, însă, ceva la adresa lui Nicușor Dan. Nu de bine.

Pe canicula de săptămânile trecute, 37 de grade Celsius de afară însemnau cam 50 de grade de vagon. Era atât de rău, că la deschisul ușilor, din „cuptor” se revărsa, înaintea călătorilor, un val greoi de încins și de damf de transpirație. „S-ar spăla lumea. Dar cu ce? Că unii n-au nici apă rece”, filozofa unul.  Din putoarea vagonului, poluarea din centrul metropolei părea ozon de munte. Infernul caniculei a venit cu o nouă măsură a actualei administrații: prețul călătoriei pe STB s-a dublat!

Șarpe, șobolani, căpușe

Acum un an, Bucureștiul începea să capete noi piste de biciclete. Pe Splaiul Unirii creștea o bandă specială, marcată și semnalizată. Nici roată de mașină nu mai staționa pe aici. Lucrurile s-au schimbat mult. Acum, pistele vechi au început să se șteargă ca o amintire de om bătrân. Cele noi dospesc sub ulei sau apă ce curge din motarele mașinilor parcate pe mijloc de semn de velociped.

Promisul expert din America nu a mai venit să descâlcească traficul. Mai rău, după alegeri nu l-a mai sunat nimeni, iar traficul a dat peste cap toate aplicațiile privind drumurile libere. Lăsate aiurea, bulevardele  și străzile au căpătat urme adânci de gropi. Unele s-au vălurit precum marea în timp de reflux. Mixtura de asfalt s-a încrețit urât pe colț de intersecții sau de stații STB.

În Cișmigiu nu mai ai cum să te plimbi cu bicicleta, poți să-ți rupi oasele alunecând pe clisa găinațului necurățat cu lunile. În Herăstrău ce se mai văd niște urme. Dar și aici e periculos: se defrișează, ca în codrii Rarăului.  Crăcile sunt aruncate în margini de alee, la fel ca și gunoaiele ce cotropesc marele parc al Municipalității. Într-o parte boscheții au năvălit, în alte părți iarba a devenit o pârloagă. Pe spațiile verzi sunt poteci de pământ unduit de uscăciune. Seamănă cu un islaz de sat sărac sau cu margine de balastieră de pe Argeș. Pe aici, mai deunăzi, a fost prins un șarpe. Și au fost văzuți și câtiva șobolani. Micuții duși la locurile de joacă sunt atent păziți de părinți: dacă ies spre iarbă se pot alege cu o căpușă.

În mijlocul urgiei strălucește un spațiu comercial. Roaba de cultură îi zice, aici a ținut discursuri chiar actualul edil. Mai îndeaproape, Roaba de Cultură are un anunț: închiriază spatiul – contra cost – pentru paranghelii. În spate, boscheții sunt pictați cu pete de hârtie igienică.

O metropolă abandonată

În urmă cu un an, mai bine de 20 de șantiere duduiau în București. Erau cei care – potrivit planului – consolidau clădirile Metropolei. Se lucra zi-lumină. Ba și noaptea, cu o mie de muncitori, per total. Planul era clar: blocurile vechi erau „luate la mână” de experții primăriei și trecute în lucru. Câteva sute de oameni și-au văzut visul cu ochii: apartamentele lor din clădirile vechi au fost refăcute și întărite. Pe lângă blocuri, s-a mai lucrat și la restaurarea clădirilor-monumente. Au căpătat culoarea de altădată, au revenit la ce au fost. Doar până acum opt luni. Când șantierele au adormit. Nu s-a mai auzit nimic, nici sunet de daltă. Din armata de muncitori nu au mai rămas decât câțiva: unii au devenit paznici, alții se ocupă cu protestele. Edilul nu i-a mai plătit, nu le-a mai dat salariile. La fel ca retribuțiile, Nicușor Dan nu nu a mai plătit nici ajutoarele pentru persoanele adulte cu handicap. Și nici alte fonduri care să-i ajute pe cei din Metropolă.