România se confruntă cu lipsa serviciilor de îngrijire pentru persoane vârstnice, cu dizabilităţi, fără adăpost, iar aceste servicii trebuie dezvoltate ţinându-se cont de caracteristicile fiecărui grup vulnerabil, potrivit unui raport al Avocatului Poporului, care a fost lansat marţi.
„Nevoile specifice persoanelor care aparţin grupurilor vulnerabile din România, nevoi care decurg în mare măsură din lipsa sau insuficienţa veniturilor, dar şi a situaţiei familiale şi a stării de sănătate nu pot fi acoperite de infrastructura existentă de servicii sociale, fiind necesară dezvoltarea acesteia, care să ţină cont de caracteristicile fiecărui grup vulnerabil”, relevă un raport special al Avocatului Poporului privind dificultăţile pe care le întâmpină persoanele cu dizabilităţi, respectiv pacienţii a căror situaţie socială determină prelungirea spitalizării.
Conform sursei citate, serviciile sociale sunt dezvoltate „insuficient” la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale din mediul urban şi foarte puţin sau deloc în cele din rural.
„Rolul sistemului de protecţie socială şi al serviciilor rezidenţiale pentru persoanele cu dizabilităţi este de a sprijini persoanele cu dizabilităţi, care, din motive sociale combinate cu handicapul lor, nu pot duce o viaţă decentă în comunitate. Aceste servicii rezidenţiale sunt servicii sociale destinate special persoanelor cu dizabilităţi, nu sunt unităţi medico-sociale rezidenţiale sau unităţi medicale psihiatrice, prin urmare nu au personal exclusiv medical. La nivel naţional, serviciile sociale destinate persoanelor adulte cu dizabilităţi fie funcţionează la capacitate maximă, fie se află în proces de restructurare, astfel că nu se pot efectua admiteri”, arată raportul.
Din cazuistica instrumentată până în prezent, reiese că situaţia pacienţilor-cazuri sociale din unităţile spitaliceşti este cunoscută şi se încearcă găsirea punctuală a celor mai potrivite soluţii, în funcţie de nevoile identificate.
Majoritatea cazurilor semnalate de unităţile spitaliceşti se referă la persoane care nu sunt încadrate în grad de handicap, fapt ce face imposibilă preluarea în centrele rezidenţiale care sunt acreditate ca servicii sociale destinate exclusiv persoanelor cu dizabilităţi din structura direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.
În cazul în care persoana spitalizată deţine un certificat de încadrare în grad de handicap, DGASPC este sesizată după expirarea perioadei în care şederea în spital este justificată, moment în care deja situaţia este percepută ca şi „presantă”, iar persoana trebuie externată în regim de urgenţă, or legislaţia în vigoare impune constituirea unui dosar de admitere şi instituirea unei măsuri de protecţie de către Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap. Chiar şi în condiţiile în care există loc vacant într-unul din centrele rezidenţiale şi ar fi întrunite condiţiile necesare efectuării admiterii, acest demers instituţional, administrativ necesită timp, se mai explică în raport.
Conform acestuia, în ambele cazuri, se impune ca demersurile unităţii spitaliceşti să fie iniţiate din timp, fie de personalul cu atribuţii de asistent social din unitatea sanitară, fie de cei din cadrul Primăriei de domiciliu, dacă aceasta a fost notificată în prealabil.
Avocatul Poporului, Renate Weber, a atras atenţia că numărul asistenţilor sociali din România este insuficient.
Raportul semnalează necesitatea urgentării elaborării şi adoptării legislaţiei conexe în materia serviciilor sociale, în aşa fel încât să se ajungă mai aproape de atingerea dezideratului propus prin Legea nr. 7/2023, respectiv dezinstituţionalizarea şi prevenirea instituţionalizării persoanelor adulte cu dizabilităţi.
Printre recomandările din raport se numără modificarea standardelor minime obligatorii pentru serviciile sociale de tip rezidenţial, de exemplu locuinţe protejate pentru persoane adulte cu dizabilităţi, în vederea oferirii unui mediu ca în familie, potrivit Agerpres.
