25 Decembrie reprezintă sărbătoarea Naşterii Domnului, a patra mare sărbătoare după Paşti, Rusalii şi Vinerea Mare. De la începutul secolului XX, Crăciunul este şi o sărbătoare laică, celebrată de creştini şi de către necreştini, cu obiceiuri specifice fiecărei ţări.
Creştinii celebrează în 25 decembrie Naşterea lui Isus Cristos, deşi în Biblie nu apare nimic care să stabilească data naşterii sale în preajma acestei zile. Motivul precis pentru care Crăciunul a ajuns să fie celebrat în această dată rămâne obscur, dar se crede că această sărbătoare şi-ar avea originea în celebrările păgâne ale solstiţiului de iarnă.
Cea mai veche referinţă scrisă despre o astfel de celebrare a fost găsită în Mesopotamia, unde sărbătoarea ţinea 12 zile şi avea drept scop să-l ajute pe zeul Marduk să îmblânzească monştrii haosului pentru încă un an. În perioada solstiţiului de iarnă şi Roma antică avea o sărbătoare care venera Soarele şi lumina care biruia întunericul, un cult preluat de la persanii care-l adorau pe Mithra – zeul soarelui. De la mijlocul lunii decembrie şi până la 1 ianuarie erau Saturnaliile, o sărbătoare în cinstea zeului Saturn, divinitatea care patrona muncile agricole şi roadele pământului, şi a naşterii Soarelui neînvins, sol invictus, la solstiţiul de iarnă, când zilele reîncep să crească.
Data oficială a naşterii lui Iisus Hristos
În anul 274, solstiţiul de iarnă a fost în 25 decembrie şi atunci, împăratul Aurelian a proclamat această dată ca Natalis Solis Invicti, adică naşterea Soarelui invincibil.
În primele două secole ale creştinismului primar nu a existat nici o celebrare a naşterii lui Isus şi abia în secolul IV, după ce creştinismul a fost declarat religie oficială a Imperiului Roman, a apărut ideea de a indica ziua Lui de naştere. Până atunci exista o sărbătoare comună, la 6 ianuarie, pentru a celebra Naşterea Domnului, Botezul Său de către Sfântul Ioan şi participarea la nunta din Cana Galileii, moment liturgic adoptat ulterior şi de Biserica Romei.
În Apus (Roma), în anul 320, Papa Julius a stabilit ziua de 25 decembrie ca dată oficială a naşterii lui Iisus Hristos. Din anul 325, primul împărat roman creştin Constantin cel Mare a stabilit să se sărbătorească data când se aniversa Naşterea lui Iisus Hristos, iar în anul 429, Împăratul Iustinian a declarat ziua naşterii lui Iisus drept sărbătoare a Imperiului Roman.
Alegerea datei naşterii lui Isus şi sărbătorirea ei oficială au fost probabil decise pentru a contracara influenţa sărbătorii păgâne numite Natalis Solis Invicti (Naşterea neînvinsului Soare) şi închinarea la Mithra, zeul persan al Soarelui, care s-ar fi născut în acea zi.
Sărbătoare a copiilor, a darurilor şi a carităţii
În Răsărit, pentru ziua de naştere a Domnului, a fost aleasă data de 6 ianuarie, ziua când grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionysos, iar egiptenii, naşterea zeului Osiris. Această dată este şi astăzi celebrată în Bisericile Ortodoxe Greacă şi Rusă.
Sfântul Patrick a introdus această sărbătoare în Irlanda în anul 461, Augustin de Canterbury statorniceste aceeaşi tradiţie în Anglia în 604, iar un secol mai târziu Sfântul Bonifaciu instituia în Germania celebrarea Naşterii lui Iisus tot la 25 decembrie. În anul în 815, Crăciunul a pătruns în Scandinavia prin Sfântul Angsar, Sfântul Chiril a contribuit la răspândirea sărbătorii creştine în ţările slave, Sfântul Adalbert în Ungaria, începând din 997, iar Danemarca se va creştina complet în perioada 1014-1053.
În ţările Europei occidentale, protestanţii au interzis în anumite epoci serbarea Crăciunului şi cultul sfinţilor. De exemplu, Oliver Cromwell a interzis în Anglia această sărbătoare între anii 1649 şi 1660. Abia în secolul XIX, Crăciunul a devenit cu adevărat popular ca sărbătoare a copiilor, a darurilor şi a carităţii, iar responsabil de această mentalitate este Charles Dickens. În 1843, Dickens publica nuvela “Colind de Crăciun”, despre un om morocănos şi mizantrop care se transformă, după ce primeşte vizita a patru fantome în ajunul Crăciunului, poveste ilustrată apoi şi transpusă în filme şi desene animate. Statul american Alabama a fost primul care a declarat Crăciunul drept sărbătoare legală în 1836, iar apoi din 1870 a devenit sărbătoare naţională în toate statele americane.
Biserica Catolică s-a opus, zadarnic, afirmării lui Moş Crăciun şi a manifestat rezistenţă faţă de asimilarea unor mitologii populare diferite de creştinism, în special în anii 1950.
În lume, fiecare comunitate de creştini a sărbătorit însă Crăciunul în funcţie de tradiţiile culturii locului şi de obiceiurile păgâne din momentul convertirii, şi aşa se face că ritualurile specifice sunt numeroase şi foarte diferite.
Colindele, cântecul nostru strămoșesc
Se spune că primele colinde de Crăciun au fost rostite de îngerii care au vestit păstorilor din Bethleem naşterea Mântuitorului. De aceea, colindatul începe în Ajunul Crăciunului. Colindele de Crăciun sunt un fel de învăţătură populară despre Naşterea Domnului. Cum se spune în popor, în poporul acela de la satele care respectă tradiția (încă) se cântă de Prunc, de Maica Sa, de peşteră, de iesle, de Stea, de magi. Iar răspunsul potrivit dat colindătorilor este “Naștere Domnului să vă fie de folos”. Sau „Naşterea Domnului cu folos sufletesc!“. Ori “Crăciun binecuvântat”. 
Să nu uităm de colind. De colindă. Acum în Ajun, de Crăciun și mereu. Despre colind se spune că este o Evanghelie populară. O Biblie nescrisă a Naşterii Domnului. Și că, în fiecare an, mergând din poartă în poartă, în liniştea nopţii de dinaintea sărbătorii Crăciunului, colindătorii reactualizează simfonia divină a cetelor îngereşti. Și cântarea păstorilor ce au vestit Naşterea Domnului. Colindele reprezintă o valoare nepreţuită prin originea şi mai ales prin vechimea lor. Ele reprezintă cântecul nostru strămoşesc şi una dintre cele mai vechi forme de manifestare a folclorului religios românesc. Sunt inspirate din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, din slujbele divine, şi din iconografie. De asemenea, oamenii care îi primesc pe colindători sunt consideraţi binecuvântaţi, căci îşi arată preţuirea către Dumnezeu. Copiii sunt răsplatiţi în mod tradiţional cu mere, nuci, covrigi şi alte fructe.
Primul colind, care se cântă la fiecare casă, este “colindul de uşă sau de fereastră”. Tradiţia românească spune că prin aceast colind se invocă trezirea rituală a gazdelor, pentru a-i întâmpina pe colindatorii ce le aduc vestea naşterii lui Hristos şi pentru a se pregati să celebreze marea Sărbătoare a Naşterii Domnului. Şi dacă nu ştiaţi, refrenul “Florile dalbe”, des întâlnit în poezia colindelor, are astăzi numai o valoare simbolică. Se presupune însă că, la origine el era o formulă magică, rostită concomitent cu atingerea persoanei colindate cu o ramură înflorită de măr!
Crăciun binecuvântat să aveți!
